Da-i un nume

Nu am mai primit o scrisoare (si nu ma refer la felicitarile kitschoase de sarbatori) de cand aveam fix opt ani. Era ziua mea si o prietena mi-a scris o chestie lunga si indescifrabila, presarata cu multe desene cu ponei. Nu i-am raspuns. Niciodata nu mi-au placut prea mult poneii.

Ieri seara am primit o scrisoare, si mi-am petrecut urmatoarea jumatate de ora topaind, citind-o si recitind-o (noroc ca nu era prea lunga, altfel intreaga actiune ar fi durat cu MULT mai mult). Si inca am probleme in a-mi reveni din entuziasmul initial.
Probabil ca este putin exagerat, dar am simtit ca prin aceasta scrisoare legatura creata intre mine si persoana care a trimis-o este cu mult mai puternica decat daca mi-ar fi scris exact aceleasi cuvinte pe email sau mess. Privindu-i scrisul, experimentam ceva cu mult mai intim decat simplul inteles al cuvintelor ei - intelegeam cum scria. Primul paragraf era scris apasat, parca pentru a se autoconvinge sa nu se lase pagubasa. Pe masura ce randurile treceau, noi si noi idei ii veneau in minte, iar scrisul ii devenea fluid. Se intrerupea din cand in cand si isi pierdea ideile. Stergea cu pasta alba peste cuvintele fara sens, adauga altele noi. Spre sfarsit scrisul i-o luase atat de mult in sus incat ameninta sa atinga randul de mai sus. Deborda de veselie. Poate pentru ca terminase scrisoarea. Poate pentru ca toate cele scrise ii trezeau aceleasi amintiri pe care mi le trezeau si mie, cateva zile mai tarziu. Numai ea stie...

Incep sa cred ca noi cu totii avem una si aceeasi problema. Am uitat sa mai scriem. Am uitat si sa citim. Am uitat cum arata randurile serpuitoare pe o coala alba de hartie. Am uitat sa mai cosmetizam ceea ce scriem. Nu facem decat sa prescurtam, sa inlocuim litere si sa englezim totul pana cand cuvintele noastre nu mai sunt cuvinte ci doar franturi, membre fara trup.

Mi-e dor de vremurile in care scrisorile erau cele cool.