Da-i un nume

Nu am mai primit o scrisoare (si nu ma refer la felicitarile kitschoase de sarbatori) de cand aveam fix opt ani. Era ziua mea si o prietena mi-a scris o chestie lunga si indescifrabila, presarata cu multe desene cu ponei. Nu i-am raspuns. Niciodata nu mi-au placut prea mult poneii.

Ieri seara am primit o scrisoare, si mi-am petrecut urmatoarea jumatate de ora topaind, citind-o si recitind-o (noroc ca nu era prea lunga, altfel intreaga actiune ar fi durat cu MULT mai mult). Si inca am probleme in a-mi reveni din entuziasmul initial.
Probabil ca este putin exagerat, dar am simtit ca prin aceasta scrisoare legatura creata intre mine si persoana care a trimis-o este cu mult mai puternica decat daca mi-ar fi scris exact aceleasi cuvinte pe email sau mess. Privindu-i scrisul, experimentam ceva cu mult mai intim decat simplul inteles al cuvintelor ei - intelegeam cum scria. Primul paragraf era scris apasat, parca pentru a se autoconvinge sa nu se lase pagubasa. Pe masura ce randurile treceau, noi si noi idei ii veneau in minte, iar scrisul ii devenea fluid. Se intrerupea din cand in cand si isi pierdea ideile. Stergea cu pasta alba peste cuvintele fara sens, adauga altele noi. Spre sfarsit scrisul i-o luase atat de mult in sus incat ameninta sa atinga randul de mai sus. Deborda de veselie. Poate pentru ca terminase scrisoarea. Poate pentru ca toate cele scrise ii trezeau aceleasi amintiri pe care mi le trezeau si mie, cateva zile mai tarziu. Numai ea stie...

Incep sa cred ca noi cu totii avem una si aceeasi problema. Am uitat sa mai scriem. Am uitat si sa citim. Am uitat cum arata randurile serpuitoare pe o coala alba de hartie. Am uitat sa mai cosmetizam ceea ce scriem. Nu facem decat sa prescurtam, sa inlocuim litere si sa englezim totul pana cand cuvintele noastre nu mai sunt cuvinte ci doar franturi, membre fara trup.

Mi-e dor de vremurile in care scrisorile erau cele cool.

Chapter I "Cocalarii"

Ieri seara, ma gaseam cu o prietena la centrul de inchiriat biciclete de langa Kiseleff. Ea astepta de vreo jumatate de ora o bicicleta maare cu cosulet (nu-i voi discuta gusturile), iar eu faceam cerculete mici in jurul ei pe role.

Pe nesimtite (la propriu!!!), s-au apropiat de ghiseu 2 cupluri de genu' cocalar & pitzi. Voiau sa inchirieze biciclete. Nu aveau decat o mica problema: lipsa buletinelor. Tipa le-a explicat frumos ca nu poate sa le dea bicla daca n-au buletin s.a.m.d., ei o tineau sus si tare ca vor biciclete. Toata distractia a tinut vreun sfert de ora, timp in care tipei de la ghiseu i s-au oferit nenumarate sugestii de garantii pe care i le pot da in loc de buletin: telefoane, carnet de sofer (aveau si masini baietii).

In cele din urma, tocmai cand sosea si bicicleta ravnita de prietena mea, unul dintre cocalari racneste:
" Iti dau lantu', in p... mea!"
Sunt suficient de convinsa ca daca tipa de la ghiseu ar fi acceptat,ar fi facut un targ bun. Colanul de aur avea cel putin doua degete latime!

Dar nimeni nu ne putea preveni in legatura cu ce urma...

Azi-noapte, o veste a cutremurat intreaga lume: Michael Jackson a murit!

Evenimentul a fost dezbatut intensiv, cu mai mult sau mai putin profesionalism, pe la toate emisiunile de stiri si/sau muzica (pentru binele vostru, sper ca n-ati urmarit-o pe VJ-ita de la MTV, care abera incontinuu cu niste invitati care erau absolut paraleli cu subiectul), prin toate ziarele si de catre toti cei din statia de metrou de la Unirii.

Cred ca nu exista om care sa nu asocieze macar o melodie de-a lui Michael cu o situatie speciala din viata lui. Eu, cel putin, tin minte cum m-am indragostit intr-o vara pe ritmurile lui Billie Jean, cum m-am revoltat impotriva intregii lumi ascultand They don't care about us, cum am facut varza teza de la informatica din ultimul semestru cu Bad si cum am fumat si am avut atitudinea de "i don't give a fuck" pe Beat it.

Prin moarte Michael s-a ridicat deasupra mizeriilor cotidiene. De-acum, nu mai conteaza nici declinul muzical, nici acuzatiile de pedofilie, nici depigmentarea pielii... nimic! A intrat in legenda...

Rest in peace, Michael!

Varianta clasica, romantata, sustinuta de bunica-mea, e ca a fost dragoste la prima vedere.

Varianta neoficiala este ca au fost cuplati in urma unei indelungate strategii al carei principal promotor a fost unchiul ei, de asemenea bucurestean.

*Am mentionat faptul ca la nunta o fosta iubita de-a lui i-a trantit un buchet de flori in brate?*

Matusa mea de rangul II a facut liceul la Suceava, intr-o clasa de uman. Nu prea o interesau mediile (pe vremea aia admiterea la facultate se facea doar prin examen) - drept urmare, se tinea numai de traznai. Intr-un trimestru, avea neaparata nevoie sa treaca la biologie. In schimbul unei note de sapte, proful a pus-o sa perie maimutele impaiate din laborator (*Imaginati-va ce-ar fi fost daca ar fi avut mistreti impaiati.... sau zimbri, si-asa sunt la mod prin zonele alea*).

Alta data, a chiulit de la scoala sub pretextul ca i-a murit unchiul. A doua zi, dirigul a oprit-o pe mama ei pe strada intreband-o cand va fi inmormantarea. Unicul ei unchi murise inainte ca ea sa se nasca.